Mil veces lo he pensado y algunas veces lo he dicho ya: no hay que temer la uniformidad y la monotonía. La pasmosa facilidad de comunicaciones, los ferrocarriles, el telégrafo y el teléfono, que llevan a escape mercancías y personas de un extremo a otro de la tierra, y que transmiten y comunican el pensamiento y la palabra con la rapidez del rayo, no logran aún, ni lograrán nunca, identificarnos, desteñirnos, digámoslo así, y hacer que perdamos el sello característico de casta, lengua, nación y tribu que cada cual tiene. Se diría que para precavernos contra el roce, que pudiera limar y pulir las diferencias, nos armamos instintivamente de una virtud conservadora de lo castizo que persiste en el fondo, aunque superficialmente desaparezca.
Lo que llaman ahora high-life, o dígase aquella parte de la sociedad más rica, elegante y empingorotada, nos parece que debe ser cosmopolita, y sin embargo no lo es. Hombres y mujeres hablan en francés tan bien y a veces mejor que en español. Algunos chapurrean además la lengua inglesa y hasta la alemana. Cuando leen algo leen libros extranjeros porque de los indígenas se aburren, sin que nos empeñemos en dilucidar aquí si con razón o sin ella. Los caballeros, como no carezcan de metales preciosos o de los signos que los representan, se hacen traer de Londres trajes, caballos y coches, y las señoras se hacen traer de París vestidos y tocados. La cocina francesa hace que la española se olvide o se pervierta. Y por último, la costumbre del veraneo rara vez lleva a sus castillos y quintas a nuestros elegantes de ambos sexos, sino se los lleva a Francia, a Suiza, a Inglaterra, o a más hiperbóreas regiones. Cuando la guita es corta y no puede esparciarse el cimbel, debe volar por lo menos hasta Biarritz.
Pues bien: con todo eso, y a pesar de todo eso, nuestra high-life sigue siendo tan española como en lo antiguo, y no necesita el autor de comedias y de novelas, a fin de conservar el color local y nacional de sus personajes, buscarlos bajo las ínfimas capas sociales, o ir por ellos a las Batuecas o a los más esquivos, alpestres y recónditos lugares. | De o mie de ori am considerat, iar uneori am și susținut faptul că uniformitatea și monotonia nu trebuie să stârnească teamă. Uluitoarea înlesnire a comunicațiilor, căile ferate, telegraful și telefonul, care străbat cu repeziciune pământul de la un capăt la altul, transportând mărfuri și oameni, și care transmit și comunică idei și cuvinte cu iuțeala fulgerului, nu au reușit încă și nu vor reuși niciodată să ne omogenizeze, să ne dilueze, ca să spunem așa, și să ne lipsească de semnul distinctiv al obârșiei, limbii, națiunii și neamului de care aparține fiecare. S-ar spune că, pentru a ne feri de anturajul care ar putea estompa și șterge deosebirile, ne înzestrăm instinctiv cu o virtute străjuitoare a autenticității care dăinuiește în adâncuri, chiar dacă dispare la suprafață. Avem impresia că așa-numitul high-life, după cum i se spune acum, sau acea parte mai înstărită, distinsă și opulentă a societății, trebuie să fie cosmopolit, și totuși nu este așa. Bărbații și femeile vorbesc în franceză la fel de bine și uneori mai bine decât în spaniolă. Unii mai schingiuiesc, pe deasupra, limba engleză și chiar limba germană. Atunci când citesc, preferă cărți străine, plictisiți fiind de cele autohtone, dar nu vom căuta să deslușim aici dacă sunt sau nu îndreptățiți. Dacă nu duc lipsă de metale prețioase sau de semne reprezentative, domnii își comandă de la Londra costume, cai și trăsuri, iar doamnele își comandă de la Paris rochii și toalete. Bucătăria spaniolă este dată uitării sau este spurcată de cea franceză. Și, în cele din urmă, distinșii membri ai societății noastre rareori cultivă obiceiul de a-și petrece verile în castelele și casele lor de la țară, îndreptându-se către Franța, Elveția, Anglia sau regiuni mai boreale. Atunci când e punga strâmtă și coarda nu se poate întinde prea mult, trebuie să ajungă cel puțin până la Biarritz. Ei bine, ținând seama de toate acestea și în pofida lor, high-life-ul nostru continuă să fie la fel de spaniol precum odinioară, iar pentru a păstra culoarea locală și națională a personajelor sale, autorul de comedii și romane nu trebuie să le caute sub neînsemnatele pături sociale, la Batuecas sau în locurile cele mai neprimitoare, sălbatice și îndepărtate.
|