Ce que je vais raconter de ma première nuit de New York fera sourire les Américains;
aussi bien est-ce dans ce but que je l'écris. Dans un livre du merveilleux Rudyard Kipling,
je me rappelle avoir lu les épouvantes du sauvage Mowgli la première fois qu'il coucha
dans une cabane close: l'impression de sentir un toit au-dessus de sa tête lui devint bientôt
si intolérable, qu'il fut obligé d'aller s'étendre dehors à la belle étoile. Eh bien! J'ai presque
subi cette nuit une petite angoisse analogue, et c'étaient les gratte-ciel, c'étaient les grandes
lettres réclames au-dessus de moi, c'étaient les grands tonneaux rouges montés sur leurs
échasses de fonte; trop de choses en l'air, vraiment, pas assez de calme là-haut. Et puis, ces
six millions d'êtres humains tassés alentour, ce foisonnement de monde, cette superposition à
outrance oppressaient mon sommeil. Oh! Les gratte-ciel, déformés et allongés en rêve! Un en
particulier (celui du trust des caoutchoucs, si je ne m'abuse), un qui surgit là très proche, un
tout en marbre qui doit être d'un poids à faire frémir! Il m'écrasait comme une surcharge, et
parfois quelque hallucination me le montrait incliné et croulant...
C'est dimanche aujourd'hui; le matin se lève dans une brume lourde et moite; il fera une
des chaudes journées de cette saison automnale qu'on appelle ici «l'été indien». Sur New
York pèse la torpeur des dimanches anglais et, dans les avenues, les voitures électriques
ont consenti une trêve d'agitation. Rien à faire, les théâtres chôment et demain seulement je
pourrai commencer à suivre les répétitions du drame qui m'a amené en Amérique. Mais dans
le voisinage, tout près, il y a Central Park, que j'aperçois par ma fenêtre, avec ses arbres déjà
effeuillés; j'irai donc là, chercher un peu d'air et de paix. | Americanii vor zâmbi negreşit citind cele ce voi povesti despre prima mea noapte petrecută la New York; tocmai de aceea aştern totul pe hârtie. Îmi aduc aminte că am citit cândva într-una dintre cărţile minunatului Rudyard Kipling despre temerile pe care le-a avut Mowgli cel sălbatic prima oară când a dormit într-o cabană închisă: faptul de a simţi un acoperiş deasupra capului a devenit degrabă atât de apăsător, încât a fost nevoit să iasă afară pentru a se întinde sub cerul liber. Ei bine, iată că şi eu am simţit o oarecare teamă asemănătoare din pricina zgârie-norilor, a literelelor mari ale reclamelor de deasupra mea, din pricina butoaielor mari şi roşii aşezate pe picioroangele lor din fontă; prea multe lucruri în aer şi prea puţină linişte. Şi apoi cele şase milioane de fiinţe umane înghesuite pretutindeni în jur, forfota şi suprapunerile excesive mă împiedicau să dorm. Şi vai! Zgârie-norii mi-au apărut în vis deformaţi şi lungiţi! Mai cu seamă unul dintre ei (cel al trustului de cauciucuri dacă nu mă înşel), care se înălţa foarte aproape de mine, tot din marmură şi care trebuie să fi fost nemaipomenit de greu! Acela mă strivea cu greutatea lui prea mare, iar unele vedenii mi-l arătau înclinat şi năruindu-se... Azi e duminică; zorile se ridică pe fondul unei brume apăsătoare şi jilave; va fi o zi caldă specifică anotimpului tomnatic numit aici „vară indiană”. Toropeala duminicilor englezeşti apasă New York-ul, iar maşinile electrice au dispărut de pe bulevarde, lăsând loc liniştii. Nu-i nimic de făcut, teatrele sunt închise şi abia mâine voi putea urmări repetiţiile dramei care m-a adus în America. De la fereastra mea văd însă în apropiere Central Park cu ai săi copaci despuiaţi de verdeaţă; mă voi duce acolo să caut un pic de aer şi de pace.
|