Era o casă veche, cu etaj şi mansardă, gata să cadă pe ea. Zidurile erau ştirbe, cărămizile se arătau obscene, tencuiala se topea văzând cu ochii. Nu-ş-cum dracu’ rezista şandramaua asta, m-inchipuiam că dacă trece vreun tramvai tropăind o dărâmă la primu’ ţignal. Dar tramvaiul nu mai trecea de 15 ani pe acolo. Căţaua Leşinată locuia la parterul clădirii – acum, după atâta timp am o oarecare indulgenţă faţă de ea, nu a căzut, nu a rănit pe nimeni, acolo doar alcoolul ucide – de fapt trăia într-un parter adâncit cu un metru sub pământ – eh, soarta ironică, îi obişnuia din vreme pe beţivi cu glodul – Căţaua asta era o bodegă dată naibii…
Era în preajma Crăciunului, afară era aşa şi aşa, încă se mai putea bea o ladă de bere fără să faci ţurţuri la naretă. Am pătruns în templul pierzaniei şi soarta mea a fost bătută în cuie. Înăuntru se ascultau chansonete franţuzeşti, aproape în surdină, oricum părea că toată lumea e de acord cu Edith care nu regretă nimic.
Erau circa 10 persoane înăuntru, douăzeci de ochi tulburi – aşa am crezut prima dată, mai târziu am aflat că mă înşelam cu aproape 3 – şi fiecare îşi vedea de treaba lui cu o migală sfântă. Nu vorbea nimeni, însă era o splendoare să-i vezi, ca la un semnal ridicau toţi paharele şi sorbeau două înghiţituri mici, după care le aşezau pe masă, se auzea un singur gâl şi un singur clap… şi totuşi exista o comunicare, o simţeam, plutea în aer.
Ştiam că e un moment solemn, însă mi se uscase al naibii gâtlejul, amiba mea din stomac cerea să fie stropită, stropită tot mai tare pe măsură ce creştea. Fără să mai aştept, m-am insinuat ca o vorbă dulce lângă bar, cu suficient tupeu şi ceva biştari să iau două beri, mie şi tovarăşului meu. Barmanul, un tip scund şi gras, cu barbă şi musteţi încărunţite, hâtru la muie şi cu un defect la ochiu’ drept, o pată albă, mi-a făcut semn să tac.
„Stimaţi comesenii mei! E aproape sărbătorile Crăciunului, aţ’ muncit cu drag anu’ ăsta, fiecare cum aţ’ putut, şi la noi ca la orce firmă de respect dăm prima. Uite tenc’şoru ăsta dă cocardei e pentru voi, treceţi pe la bar la nea Gelu să vă facă porţie. Io nu poci sta că am de produs, da’ sărbăutori fericite!” | Era una vecchia casa a due piani con una mansarda pronta a crollarle addosso. I muri erano sdentati, i mattoni si mostravano osceni, l’intonaco si stava sciogliendo davanti agli occhi. Non so come diavolo faceva a resistere questa catapecchia, m’immaginavo che se passasse un tram trotterellando la farebbe a pezzi al primo giro. Ma il tram non passava più da quelle parti ormai da 15 anni. La Cagna Sdilinquita abitava al piano terra della palazzina – adesso, dopo così tanto tempo provo una certa indulgenza nei suoi confronti, non è caduta, non ha ferito nessuno, là soltanto l’alcol uccide – in realtà viveva in un pianterreno affondato un metro sotto terra – eh, la sorte ironica, stava abituando da tempo gli ubriachi alla melma – Questa Cagna era una bettolaccia figlia di puttana… Era il periodo natalizio, fuori era così così, si poteva bere ancora una cassa di birra senza ritrovarsi ghiaccioli alle froge del naso. Mi sono addentrato nel tempio della rovina e la mia sorte è stata inchiodata. Dentro si sentivano canzonette francesi, quasi in sordina, comunque sembrava che tutti fossero d’accordo con Edith che nulla rimpiange. C'erano circa 10 persone dentro, venti occhi torbidi – così pensai a prima vista, più tardi ho saputo che mi ero sbagliato di quasi 3 – e ognuno si faceva gli affari suoi con una pignoleria santa. Nessuno parlava, però era uno splendore vederli, come a un segnale alzavano tutti i bicchieri e sgargarozzavano due sorsetti, dopo di che li posavano sul tavolo, si sentiva un solo glo e un solo clap… eppure c’era comunicazione, la sentivo, galleggiava nell’aria. Sapevo fosse un momento solenne, però mi si era dannatamente asciugato il gozzo, la mia ameba nello stomaco richiedeva di essere innaffiata, innaffiata sempre di più man mano che cresceva. Senza più attendere, mi sono insinuato al bar come una dolce parola, con abbastanza fegato e qualche quattrino per prendere due birre, per me e per il mio compagno. Il barista, un tizio basso e grasso, con barba e baffetti grigiastri, dal bocchino burlevole e con un difetto all’occhio destro, una macchia bianca, mi ha fatto cenno di starmene zitto. "Egregi miei compagni de tavola! E’ quasi le feste di Natale, avete lavorato con garbo st’anno, ognuno com'ha potuto, e da noi come da quarsiasi ditta perbene se dà a tredicesima. Ecco, 'sta mazzetta di bigliettoni è pe' voi, passate dar bar da zi’ Gelu così ve fa a porzione. Jo nun posso stà perché devo da produrre, ma Beon’ Natale! |